Fără teama de a greşi, timp de peste 30 de ani în nord-vestul României, mai exact în Maramureş, marele maestru Liviu Borlan a fost şi, vreau să cred, a rămas o legendă muzicală vie. Şase muzicieni într-unul: om cu o personalitate şi cultură distinsă, profesor eminent, compozitor, dirijor inegalabil şi acordeonist, violonist, instrumentist de mare talent.

          În această mărturisire sinceră a bucuriei şi privilegiului de a fi cunoscut felul cum gândeşte şi munceşte maestrul, timp de 15 ani, de a trăi şi activa în preajma lui, dominante şi copleşitoare rămân statura de muzician complet şi intelectual de factură enciclopedică.

          Noi, cei mai „tineri”, furam de la maestru modul de lucru. Repetiţiile cu Orchestra semisimfonică a sindicatului din învăţământ Sighetu Marmaţiei, formată din profesori de la Şcoala generală de muzică şi Şcoala de artă, erau  captivante prin ştiinţă, iscusinţă, pedagogie. În acest răstimp am dirijat această formaţie de cameră, abordând un repertoriu adecvat: Vivaldi, Mozart, J.Strauss etc, iar înaintea câte unui concert trimestrial sau a unei competiţii exigente îl rugam pe maestru să ne audieze şi să ne ofere îndrumările sale atât de preţioase şi competente. Nu i-am rămas datori: am reuşit să obţinem la Festivalul „Cântarea României” de două ori locul I, o dată locul II şi de două ori menţiuni la Zalău, Baia Mare, Satu Mare, Târgu Mureş, Bistriţa.

          Avea o fire foarte deschisă, inteligenţă sclipitoare şi era gata oricând să se dăruiască pentru muzică, dacă i se cerea, importante i se păreau calitatea, progresul.

          Era dascăl înzestrat cu vastă cultură, dar muzica, sub orice formă, vocală sau instrumentală, a fost viaţa lui.

          În specialităţi ca armonie, contrapunct, pian (improviza orice temă fantastic) nu te puteai depărta de explicaţiile lui competente. Era jazzman, dar şi mare iubitor şi cunoscător al muzicii clasice. Pornea de la două-trei sunete, un punct muzical şi făcea o călătorie lungă – în farmecul sunetelor, al acordurilor măiestrit aranjate – de la armonia clasică la cea modernă.

          Om discret şi pedagog desăvârşit, cu un simţ al umorului specific celor cu mare har dotaţi, găseai că mereu era „omul potrivit la locul potrivit” şi în orice Conservator din lume s-ar fi remarcat.

          Ca şi compozitor şi dirijor iubea folclorul autentic maramureşean. Această sursă de inspiraţie era neîntrecut valorificată în lucrări pentru cor şi orchestră, cât şi în muzica uşoară autentică.

          Cu auzul său muzical perfect şi cu simţul artistic de mare fineţe nu-i scăpa nimic. Era meticulos şi depista din 100 de corişti sau instrumentişti cine cânta fals. Toate repetiţiile cu Liviu Borlan erau presărate cu glume care nu supărau pe nimeni, destindeau atmosfera, întotdeauna ştia că lucram cu amatori.

          După câştigarea Premiului „Herder” pentru originalitatea şi autenticitatea folclorului de către Ansamblul folcloric „Mara” al Casei de cultură din Sighetu Marmaţiei, am fost invitaţi la Festivalul de la Dijon – Franţa. Ştiam cu toţii rigorile artistice ale festivalului. Am abordat două obiceiuri transpuse scenic în modul cel mai autentic cu putinţă – „Tânjaua de pe Mara” şi „Stâna maramureşeană”, presărate cu cântece şi dansuri autentice din zonele Maramureş, Codru, Lăpuş, Valea Someşului, Crihalma –  Făgăraş, Bihor, Oaş, Moldova.

          Pentru rigoarea şi seriozitatea pregătirii am consultat specialiştii din judeţ şi am beneficiat de coordonarea muzicală a maestrului Liviu Borlan şi coregrafia lui Gavril Ghiur.

          Pregătirea pentru Dijon a fost dură, zi de zi, de la orele 16 până la 5 dimineaţa, dar nu am regretat pentru că ne-am întors cu cele mai preţioase trofee: „Discul de Aur” pentru calitatea şi autenticitatea muzicii şi „Colierul de Argint” pentru dansuri.

          Aici, maestrul Liviu Borlan a dirijat cântând la acordeon, eu eram la „braci”. A reuşit cu multă dibăcie să coordoneze şi implice în spectacol mari violonişti, dar care habar nu aveau de note muzicale: Cioată, Stângău, Fănică, Argintu, Diavolu…

          El a rămas mereu „un copil mai mare”, un geniu de neînţeles, dar curajos, ager şi dornic de perfecţionare şi autoperfecţionare, mereu în căutare de acorduri şi teme noi.

          Multora dintre noi ne lipseşte enorm el, spiritul lui, exigenţa lui în artă, modelul lui ca pedagog, umorul fascinant, iubirea lui pentru semeni, sinceritatea ce se strecura printre clipirile pleoapelor din ochii săi ageri şi căutători ai adevărurilor mici şi mari.

Prof. Gheorghe Gh. POP, dirijor, Sighetu Marmaţiei