După atâtea decenii, să scriu, să vorbesc despre o perioadă frumos petrecută, cu suişuri şi coborâşuri, să evoc cu discernământ şi cu eleganţă spirituală trăiri şi întâmplări alături de un om pe care-l situam undeva foarte sus şi care, prin felul lui de a fi, mă cucerise este emoţionant.

Ne-am (re)cunoscut, în 1975, când participam în jurii la fazele concursului, abia declanşat, „Cântarea României”, dar eu îl ştiam din copilărie, fiind consăteni. Aici, apoi în întâlnirile „întâmplătoare”… Obişnuiam să glumim, să lansăm şi să dezvoltăm idei, păreri despre oameni, lucruri, munca fiecăruia. La muzică nu mă prea pricepeam eu, că nu avusesem niciodată preocupări legate de muzică. Îmi plăcea s-o ascult, să vizionez un spectacol muzical, de muzică uşoară, de operă sau operetă. Îmi cerea părerea, îl interesau impresiile mele.

Întâlnirile noastre, o carte oferită în dar („Arta de a înţelege muzica”), altele legate de pregătirea mea, sociologia, şi de pasiunea mea – gătitul, oferite cu mare bucurie, după ce colinda librăriile, anticariatele şi, totdeauna, după ce el, însuşi, cunoştea cartea dăruită, şi … sentimentele… făceau prietenia noastră deosebită.

În contextul muncii mele cu tineretul, organizam simpozioane, sesiuni de comunicări ştiinţifice la care erau invitaţi profesori din centre universitare, iar la agapele ce urmau, de regulă la mine acasă, se încingeau discuţii pe teme de filozofie, sociologie, istorie etc. Prezent, Liviu devenea pesonajul central. Se apropia atât de uşor de oameni, pe care abia că-i cunoscuse, sincer, deschis. Cu umor, inteligenţă se mişca liber printre toţi cei prezenţi… reacţiona la provocări. Era surprinzător… tocmai pentru că, documentat, exprima păreri diferite. Era înzestrat cu o cultură bogată formată prin lectură în domenii variate. Era un om de spirit, un erudit. Nu-l interesau banii, gloria ori puterea. Ieşea cu eleganţă din orice dispută.

Îl preocupa, la vremea aceea, învăţarea de lucruri noi, dar mai importantă era dorinţa de a crea lucruri noi – compoziţii de valoare. Nu-l mulţumea dirijatul, cât componistica. Oferea lucrări corurilor din Ardusat, Finteuşu Mare, „Prietenii muzicii”. Îl preocupa creaţia corală, laică şi religioasă, muzica simfonică. Trimitea lucrări la Uniunea Compozitorilor.

O respecta, stima, preţuia pe mama sa, mult, şi părerile ei. I-a vorbit despre mine şi era curioasă să mă cunoască. Ceea ce s-a şi întâmplat… Dar Liviu a evitat orice discuţie în care să fie adusă mama ori părerile ei privitoare la noi…Dispariţia mamei l-a îndurerat enorm, s-a închis în sine şi ceea ce prevăzusem cu teamă că se va întâmpla, „atunci”, a avut loc… şi a rămas regretul că nu i-am întins, din nou, mâna de ajutor.

Irina Maria POP