Pamfil Bilţiu – Omul, prietenul şi pasiunile sale

Pe Liviu Borlan l-am cunoscut încă din anii adolescenţei. Cânta, pe atunci, într-o orchestră de muzică uşoară, la o grădină de vară, foarte frecventată de băimăreni, situată pe malul Săsarului, pe locul actualului magazin Billa. Îmi fusese prezentat de acordeonistul Traian Păcuraru. Mergeam cu prietenii de atunci, îl admiram pentru virtuozitatea cu care cânta la acordeon iar în pauze ne simţeam bine în compania lui Liviu, care era un băiat stilat, inteligent şi prietenos, care îşi povestea cu mult patos aventurile amoroase ale tinereţii. Era pe atunci iubăreţ şi boem. Ne spunea că are Conservatorul, iar noi îl credeam, apreciindu-i virtuozitatea, dar încă nu-l urmase însă era format la şcoala muzicală a familiei, mama lui fiind profesoară de pian.

Când încercam să-l capacităm să ne cânte la vreo onomastică, vreo petrecere ocazională, se manifesta nervos şi ne spunea: „ Ce eu îs muzicant de ocazie?” I-am ţinut des companie şi chiar am vrut să-i calc pe urme, înscriindu-mă la Şcoala Populară de Artă, secţia acordeon.

După anul 1964, pe când eram student la Cluj iar el era dirijor şi corepetitor la Casa de cultură a studenţilor, firul prieteniei s-a reînnodat. Îi plăcea să ne plimbăm la ceasuri de seară, uneori cu câte-o fată frumoasă de la Facultatea de filologie. În astfel de ocazii discutam şi literatură căci prietenul nostru era instruit , citit şi pasionat de literatură. Şi ce frumos se putea discuta cu Liviu Borlan, care ştia multe! Câteodată se manifesta ciudat şi nervos, dar eu cunoscându-i firea ştiam să-l îmbunez, aşa încât tot timpul ne înţelegeam bine.

Prietenia noastră şi relaţiile de colaborare s-au cimentat tot mai mult după 1968, când, proaspăt absolvent fiind,  am început colaborarea cu Casa de creaţie unde el lucra. Directorul instituţiei, Nicoară Timiş, ştiindu-mă pasionat şi cu preocupări de folclor şi că am absolvit Şcoala Populară de Artă, m-a cooptat în jurii, fie ele comunale, judeţene sau interjudeţene ale Festivalului „Cântarea României”. Stăteam alături de Liviu, ne mai şi contraziceam, iar el masca întotdeauna notele. Seara, când se termina concursul, îl auzeam: „Filuţ (aşa mă alinta el), mergem să continuăm jurizarea laolaltă. La restaurant, comentam aprins tot concursul. Îi plăceau tarafurile de muzică populară, dar şi artiştii instrumentişti, mai ales violoniştii. Aprecia elogios pe marii ceteraşi din Nord: Gheorghe Stângău, Gheorghe Covaci-Cioată, dar între favoriţii lui mai figurau Victor Negrea, fraţii Petreuş, Vasile Seras etc.

Muzica corală era pentru el o pasiune de căpătâi şi era satisfăcut că, după multe concursuri, ieşea la iveală nivelul interpretativ ridicat al multor formaţii corale de atunci. Era şi dificil să le departajăm la jurizări.

Intenţiile noastre de a-l capacita să dirijeze un cor ţărănesc nu au dat rezultate. Ne-a spus că i-ar risipi prea mult timp, pe care el l-a rezervat activităţii componistice – latura de bază a activităţii sale şi care l-a consacrat şi i-a adus cele mai mari satisfacţii.

Când îl vizitam la Creaţie sau acasă, îl vedeam mereu scriind muzică cultă, corală sau sacră.

Prelucrările de folclor erau o parte integrantă a sufletului său. Odată, la o şuietă, m-a întrebat ce piesă i-aş putea recomanda pentru prelucrare. I-am cântat „Trece badea”. Mi-a cerut repede o bucată de hârtie, să o scrie pe note. Nu aveam niciun petec la noi. A scris-o după auz pe un şerveţel dat de ospătară. Peste o vreme m-a chemat la un concert surpriză, unde prelucrarea a fost cântată de corul din Ardusat, dirijat de prietenul său, Valentin Băinţan, care îi cânta frecvent piesele. Este greu de descris ce mare bucurie a trăit. Îl văd şi acum cum gesticula, cum aplauda corul. A fost o piesă de succes ca şi altele care îi răsplăteau talentul şi truda.

Când venea la mine acasă, şi venea des, nu ştiu să fi plecat vreodată fără a asculta la magnetofon comori adunate de noi din gura ţăranilor. Considera activitatea noastră de cercetare a folclorului de mare importanţă şi nobleţe. Mereu îmi spunea că munca mea va da roade, îmi va răsplăti truda.

Prietenia şi colaborarea dintre noi s-au cimentat tot mai mult ca urmare a pasiunilor comune, mai multe la număr: interesul pentru folclor, dragostea pentru muzică, pasiunea pentru cultură. Prin el mi-am făcut intrarea la concertele dirijate şi organizate de Vasiliu Becea, dar mergeam împreuna la concerte şi la Cluj sau Satu Mare.

Când şi-a început lecţiile de cultură muzicală de la clubul fostului Institut pedagogic de 3 ani, m-a invitat să-l ascult şi să-mi prezinte câte o studentă. Cursurile lui erau pentru studenţi o adevărată încântare. Vorbea liber, cursiv şi făcea dovada expertului în materie. Parcă îl văd cu cât patos vorbea despre muzica lui L. van Beethoven, V.A. Mozart, J. Haydn şi alţii.

Folclorul era pentru el o pasiune de suflet. Când am inaugurat cursul Nestemate ale folclorului maramureşean din cadrul Universităţii Populare, era bucuros să susţină lecţiile rezervate folclorului muzical maramureşean. Oare care lecţii au fost mai atractive? Cele despre horea cu noduri? Cele despre doină? Cele despre muzica instrumentală? Toate au fost urmărite cu interes, de o sală arhiplină. La sfârşit comentam satisfacţia lui pusă-n slujba ridicării şi instruirii semenului.

Relaţiile noastre m-au convins de pasiunea lui pentru dirijat. Corala „Prietenii muzicii”, pe care a dirijat-o o scurtă perioadă, i-a rămas în suflet. Dar mai mult îi plăcea să dirijeze orchestra de muzică populară. Scotea bagheta şi zicea: „Uite, ce am eu şi cu asta îi fac să cânte frumos şi corect pe cei mulţi cu instrumentele lor.” Din păcate, după pierderea postului de dirijor, viaţa lui a luat o întorsătură neaşteptată, care i-a grăbit sfârşitul.

Liviu Borlan, de multă vreme, a trecut în lumea umbrelor. Despre el se vorbeşte acum la trecut, dar, în istoria muzicii şi spiritualităţii maramureşene, numele lui se înscrie la loc de cinste. În sufletul nostru el are un loc aparte şi el nu va dispare niciodată. De altfel, Liviu Borlan n-a murit, s-a ridicat doar la ceruri să pună dulceaţa muzicii sale pe buzele îngerilor.

Prof. Pamfil Bilţiu