Liviu Borlan a avut un har pentru muzică, colosal auz şi memorie muzicală de excepţie. Improviza la pian, cu o uşurinţă ieşită din comun.

Îl întâlneam deseori prin „Centrul vechi”. Saluta pe toată lumea cu PAX VOBISCUM (Pace vouă). Avea o personalitate aparte în vorbă şi mişcare. Înalt, cu ochi mari şi limpezi, mereu în căutare, într-un trup care se legăna asemeni unor ramuri. (Aducea ceva din Eminescu).

O perioadă, am fost colegi la Liceul de Artă. Nu ştiu să-l fi văzut vreodată fără costum şi cravată. A iubit copiii şi copiii l-au iubit. Atunci a scris „Mioriţa maramureşeană”, pentru cor de fete cu acompaniament de TOACĂ, şi „Bisericuţa din Şişeşti”, prezentate în primă audiţie cu elevele Liceului de Artă, dirijate de Gheorghe Paraşcineţ. Parcă a fost ieri. Rar mi-a fost dat să ascult asemenea compoziţii muzicale corale. Le aud parcă şi acum. Totul curgea asemeni unui pârâiaş cu apă limpede. Sunt două lucrări care înregistrate pot fi trimise spre alte planete, alături de Enescu, Beethoven sau Mozart.

Mie, personal, mi-a scris cu dedicaţie un „Cvartet” pentru 2 trompeţi, corn şi tubă. L-am cântat cu elevii. După ce l-a ascultat m-a îmbrăţişat şi a zis: „Bravo Fănică! No, vezi că se poate şi-n Baia Mare ca-n Cluj.”

Păcat, a murit la margine de drum. Poate şi noi am fost de vină, dar „Ce să-i faci”, vorba românului, „viaţa-i mare bai”.

                                                   Ştefan Herţeg, director al Liceului de Artă Baia Mare