În lunga mea activitate la Comitetul judeţean de cultură Maramureş s-au succedat numeroşi intelectuali de marcă a căror personalitate mi s-a dezvăluit, voluntar sau involuntar, prin convorbiri obişnuite, prin acţiuni întreprinse, prin relatări privind episoade din viaţa anterioară venirii în instituţie ori ţinând de proiecte viitoare etc.

Ca o icoană se proiectează din memorie chipul lui Liviu Borlan. Un suflet nobil, un adevărat gentleman, trecut prin şcoli înalte, cu o inteligenţă sclipitoare, cu o inimă curată şi cu o educaţie aleasă.

Era original, rafinat, trăia şi se exprima prin muzică, iar aceasta izvora din temperamentul, caracterul, mediul şi educaţia sa.

A trăit mai mult în preajma mamei sale, care îl copleşea cu îndemnul de a crea, motiv pentru care a şi rămas până la sfârşit un singuratic, cu pasiunea şi creaţia sa, de care se îngrijea în mod deosebit. Sute de lucrări frumos şi minuţios scrise şi păstrate, aşteptau să fie puse în valoare, să fie interpretate, cunoscute. Din păcate, a plecat subit şi unii cunoscători ai valorii lor au profitat de ocazie şi… totul s-a făcut nevăzut, fără a mai fi inventariat sau restituit pentru patrimoniul cultural al judeţului şi al ţării.

Avea un instinct puternic de conservare a tradiţiei, în care era înrădăcinat, şi al omeniei, moştenit de la străbuni.

Sensibil, recepta orice mişcare, sunet, găsind imediat o comparaţie pe măsură. Încânta povestind cu o bucurie imensă întâmplări din studenţie. „Păcatele” uitate ieşeau atunci din cămările tainice ale memoriei… Prietenii îi cunoşteau pasiunea pentru o „votcă” pe care Liviu o socotea „o virtute costisitoare, inofensivă, ca laptele pentru restul neamului omenesc” şi spunea cu bonomie versuri ştiute ori improvizate pe loc: „Cine bea… îi om cuminte,/Cine nu bea… n-are minte!/Cine bea… îi omu bun/ Cine nu bea… îi nebun!”

Când râdea parcă răsuna în hohotele molipsitoare bucuria lumii şi o muzică divină. Şi întotdeauna era capabil să transmită şi altora bucuria şi a sa voie bună. Amabil, ironic, mă „apostrofa” găsind că sunt „…o carte greu de citit”. A ştiut întotdeauna să alunge, cu argumente, deznădejdea, găsind până şi norilor o latură luminoasă.

Nu l-am auzit niciodată rostind vreun cuvânt de regret în legătură cu diverse situaţii din viaţa sa. Avea o tărie de caracter, venind poate de la părinţi şi de la educaţia excepţională primită. Era tonic, de o sinceritate desăvârşită, cuceritor, uneori prin candoare, alteori prin demnitate şi totdeauna prin amabilitate. Fire generoasă, cu simţăminte liberale, avea în sânge aristocratismul. Ştia să impună valoarea, era conştient de valoarea sa, dar nu orgolios. Neastâmpărul creaţiei îl domina. Se plimba de colo până colo (chiar pe stradă), gândea, fredona, fluiera încet (doar pentru el).

Adesea se retrăgea în sine pentru a încerca să pătrundă tâlcurile ascunse ale complicatelor fire din care e alcătuit misterul existenţei umane. Erau şi momentele lui de graţie şi de creaţie.

Fără să arunc lumini de reflector asupra lui – era un suflet frumos, onest, cu o inimă mare, nebună şi generoasă, un om născut pentru a fi adorat şi respectat. Nu, n-am exagerat! L-am zugrăvit precum era!  Privit cu ochi buni.

Anişoara Săsăran, secretar la Comitetul Judeţean

de Cultură Maramureş (1962-2002)