Liviu Borlan, o academie cu claviatură. Construit pe clasicii filosofiei şi muzicii germane, cartezian prin formaţie, cu tonalităţi de caracter wagneriene. Reuşea să ne frapeze prin înalta erudiţie, dar şi printr-o sensibilitate faţă de tot ce înseamnă creaţie fiind mereu prezent, pentru o bună perioadă, la toate evenimentele culturale ale oraşului, fie ele legate de şcoală, muzică, teatru, literatură sau chiar de folclor – pentru care avea o aplecare profundă şi care i-a influenţat mult opera, mai ales in privinţa compoziţiilor corale sau simfonice.

Exigent, aproape dur, uneori umorul lui, întotdeauna autentic şi inspirat, ajungea pâna la sarcasm, dar farmecul său inegalabil, felul cum vibra ca o coardă întinsă prin lume, te făcea să uiţi usturătoarea ironie făcută întotdeauna în public. Umorul îi era ca o haină care îl apăra de vulg, de lumea nu întotdeauna pregătită pentru uluitoarea sa personalitate.

Se strecura printre noi, elevi, scriitori, muzicieni, actori, activişti, bibliotecari, cenaclişti, o sclipitoare umbră academică ce inhiba mediocrităţile, o personalitate capabilă de a trăi şi suferi cultura şi actul autentic al creaţiei, dincolo de vicisitudinile unei ere comuniste care l-a vârât sub roata necruţătoare a idealurilor ei utopice.

Mi-a fost profesor de estetica la Liceul de muzică şi arte plastice din Baia Mare. Mi-a îndesat în braţe cărţi nemţeşti de filosofie si estetică. M-a ascultat, m-a ironizat, m-a sfădit, m-a sfidat, m-a provocat fiindu-mi un model de cultură elitistă, lipsită de superficialitate.

Era un rebel, prea exigent cu el însuşi. Citea mereu, studia, scria, preda, cânta, ţinea prelegeri, călătorea, trăia, se consuma cu o viteză uluitoare. Reuşea greu să se echilibreze intr-o societate mult prea ingrată valorii lui. Până astăzi, s-a recuperat foarte puţin cultural şi social din importanta sa operă şi personalitate.

Improviza la pian orice motiv muzical. În câteva minute filtra un modul melodic prin toată istoria muzicii. Trecea cu uşurinţa genială de la muzică la literatură şi artă plastică. Glumea, râdea, se răsucea, avea stil, era fascinant, profesionist neîntrecut. Iubea oamenii simpli, ceteraşii geniali din Maramureş cu care se ascundea în hanurile ţărăneşti până în străfundurile dionisiace ale muzicii.

Îmi pare rău că mi-a fost ruşine să-i spun, la o votcă la „Ignişul” sau în atelierul meu, cât de mult îl iubeam şi îl admiram, cât de mult doream să ajung atât de cult ca şi el. Îi sun acum când e prea târziu, dar şi pentru asta trebuie să le mulţumesc celor care mi-au dat acest prilej, cerându-mi să-mi amintesc de ilustrul compozitor român, Liviu Borlan.

Ioan Marchiş
Baia Mare
01.04.2009