Cotrobăind prin traista amintirilor, într-una din zonele depărtate la peste o jumătate de secol, vraja memoriei, care încă nu m-a trădat, a reconstituit o întâmplare ce a avut loc în anul 1956 la una din repetiţiile corului nostru de amatori. Lucram atunci la ICIL Satu Mare ca inginer şef dar, microbul muzicii, prezent în familia mea, a făcut ca oriunde m-aş fi dus, să iniţiez câte o mişcare corală. Aşa şi aici, cu sprijinul organizaţiei sindicale locale, am format un cor mixt din lucrătorii adunaţi din diferite instituţii, amatori de aşa ceva. Sindicatul l-a recomandat ca dirijor pe tânărul profesor de muzică Nagy József, Jóska spus mai alintat, care a depus mult suflet în reuşitele noastre.

La una din repetiţii vine dirijorul cu un tânăr de vreo douăzeci de ani ce căra cu sine un acordeon Weltmeister.

       -Uite, zice Jóska, acest băiat, Liviu, e plin de talent muzical şi l-am adus să-l cunoşti.
-Îmi pare bine, cu ce te ocupi ?
-Păi asta e, Liviu îşi risipeşte darul divin prin tot felul de petreceri şi ocazii la care e solicitat. Încerc să-l conving că aşa nu merge dacă vrea să devină un muzician de clasă, că are stofă în el. Ia zi-ne ceva.

Fără să se lase rugat, Liviu atacă cu o îndemânare neobişnuită un dans ţărănesc cu ritmuri îndrăcite, în care se puteau recunoaşte motivele caracteristice ale folclorului din zona Oaşului. Coriştii, adunaţi deja pentru repetiţie, îi ascultau uimiţi prestidigitaţia cu care evoca cele mai autentice inflexiuni ale melosului popular pe care îl mai auziseră ei dar nu la acest nivel de interpretare.

       -Vezi, te-ai convins de ce poate acest drac de muzician numai prin talentul lui nativ. De câte ori îi spun să se înscrie la o şcoală de muzică stă la îndoială. Eu înţeleg că spiritul liber din el se opune presupuselor „cazne” ce însoţesc instrucţia muzicală autentică. De aia l-am adus aici poate îi spui şi tu vreo două vorbe.

Întâmplarea (sau poate nu) a făcut ca, pasionat şi de poezie, să fi citit cu câteva zile înainte, o poezie a lui Marcel Breslaşu despre artă şi meşteşug. Nu era lungă dar plină de tâlc aşa că am reţinut-o.

       -Liviule, în afară de muzică ce-ţi mai place?
-Păi, portul popular, tablourile pictate, bisericile maramureşene, tot ce e frumos…
-Foarte bine, Crezi că ai putea să coşi o ie brodată ca-n Oaş?
-Nu, nu cred!
-Dar să pictezi o icoană ca cele din biserici sau un tablou oarecare, cu prietena ta de exemplu?
-Nici asta.
-Dar să construieşti o Biserică din lemn cum sunt atâtea în Maramureş şi pe care le admirăm de sute de ani?
-Da de unde!
-Ei vezi toate astea sunt forme diferite de artă. Cei care le-au realizat au învăţat meseria sau meşteşugul acesta fie din mamă în fiică, fie din tată în fiu, fie urmând şcoli speciale în care meşteşugul, adică tehnica de realizare artistică, se învaţă. În fiecare artă există mii de amănunte şi subtilităţi tehnice care ajută la realizarea unei idei artistice. Ideea în sine nu este suficientă. Tu, ca muzician, vei şi compune muzică. Asta nu se mai face după ureche. Ciprian Porumbescu a fost un talent uriaş dar tot a urmat şcoli de muzică, pentru că altfel nu ar fi putut compune Crai Nou. Toţi marii muzicieni ai lumii, toţi sculptorii, toţi pictorii au avut o perioadă de ucenicie în care au învăţat nu ideile artistice – astea le aparţineau – ci modurile de realizare a lor. Vrei să fii nemuritor? Învaţă până mori ! Un poet care mie îmi place foarte mult a scris recent o poezie despre artă şi meşteşug care începe aşa:

„Nu! Fără meşteşug NU-I ARTĂ.

„E-ntâia lege şi NU IARTĂ!

Discuţia a mai continuat dar eu am avut, la final, impresia că ea nu a fost zădarnică şi că şi-a adus contribuţia la evoluţia ulterioară a lui LIVIU BORLAN.

Ing. Nikolić Vasilie