În 1973-’74, pe vremea când eram elev în clasa a XII-a la Liceul de Artă din Baia Mare, regretatul Liviu Borlan mi-a fost diriginte şi profesor de estetică. Cred că şi la orele de dirigenţie făceam tot estetică. Păstrez şi azi caietul de estetică care era şi „manual”. Nu exista manual. Aveam senzaţia că asistam şi participam la naşterea esteticii. Notam cât puteam. Regretam că trebuia să stau mai mult cu ochii pe caiet decât să asist la spectacolul fascinant al celui care ne preda estetica. Gesturile mâinilor lui uriaşe şi expresive dădeau impresia că sunt ale unui dirijor care îşi corela interpreţii: Platon, Aristotel, Gorgias, Plotin, Sf.Augustin şi alţi solişti într-o orchestră universală, atemporală şi virtuală, dirijată de maestrul Borlan. Avea o carismă unică. Îi sorbeai fiecare cuvânt, fiecare idee. Era prototipul eroului boem şi romantic. Figura lui era memorabilă. Mai ales atunci când îşi interpreta la pian propriile compoziţii. Era ca un fel de vrăjitor majestuos. Te fermeca atât ceea ce cânta, cât şi modul în care cânta.

Bucureşti, august 2011                 Sorin ILIEŞIU, regizor de film