Prin anii ’70, poetul Adrian Păunescu, în spate cu o armată de operatori TV, înregistra primele piese muzicale semnate de compozitorul Liviu Borlan. Episodic l-am tot văzut pe muzician în fotografii, din ţară şi din străinătate, publicate în presa noastră. Gloria lui LIVIU BORLAN creştea de la an la an. Artistul era piatra de temelie a cântecului din Nord. Trăia după partiturile muzicale, mergea în funcţie de notele muzicale ce-l inspirau în permanenţă. Liviu Borlan era efectul lui Grieg din Ţările Nordice. Un spaţiu fabulos, ancenstral, se regăseşte în creaţiile sale. Uriaşi care stăpânesc munţii, mirese în lacrimi, lucrători în adâncul pământului să caute aur. Timpul lui Liviu Borlan creştea odată cu aceste făpturi şi se zeifica.

L-am întâlnit o singură dată în viaţă, era lângă Turnul Ştefan. A început să plouă şi el dirija în faţa unei orchestre imaginare, la început lent, apoi din ce în ce mai tare, precum se declanşa furtuna. Târziu, în noapte, s-a oprit. Atunci am aflat că a plecat din oraş pentru totdeauna şi artistul nu mai avea de gând să se întoarcă. Ne-am strâns câţiva boemi ai oraşului şi l-am omagiat. Unul s-a încurcat în rugăciune şi, în loc de „în numele Tatălui”, a strigat „în numele Artistului”. Picurii de ploaie erau simfonia şi noi, în numele artistului, ridicam pahare de vin să-l nemurim.

Nicoară Mihali, scriitor