În toamna anului 1950, în cadrul Liceului M.Eminescu din Satu Mare, s-au constituit două clase de-a VIII-a, clasele A şi B, cu câte 40 de elevi. În fiecare clasă erau elevi proveniţi din oraş, dar majoritatea erau veniţi de la ţară. În clasa a VIII-a A, din care şi eu am făcut parte, printre colegii din oraş mai deosebiţi era şi Liviu Borlan. El, deosebit de repede, iese în evidenţă prin cunoştinţele sale în domeniul muzicii. Aptitudinile muzicale cu care eu cred că s-a născut, au fost impulsionate şi completate şi de mama lui care era profesoară de pian.

Liviuţ era un elev inteligent fiind printre cei mai buni într-o clasă foarte bună. Nu trebuia să înveţe mult, nu tocea, ci reţinea cu uşurinţă ceea ce ni se preda la clasă şi se descurca foarte bine în orice situaţie. În clasa noastră a domnit un spirit de prietenie, colegialitate şi respect reciproc, nefiind nici o diferenţă între copiii de „domni” şi cei de la „ţară”. Posibilităţile materiale şi mai ales cele financiare erau destul de grele pentru toţi, puţini dintre noi aveam şi „haine de sărbătoare”. Încă se simţeau urmele războiului când ţara plătea despăgubiri ruşilor şi această apăsare o simţeam cu toţii.

Liviu Borlan (Lanye de la Borlanye, cum îi spuneam amical noi colegii) o ducea mai greu fiind orfan de tată şi trebuia să trăiască două persoane dintr-un singur salar modest, al mamei sale. Toţi eram obişnuiţi cu greutăţile şi nu ne plângeam, atunci credeam că aşa e normal să fie, iar Liviu Borlan, care cocheta cu muzica, trecea parcă mai uşor peste greutăţi, fiind un tip vesel, cu un zâmbet enigmatic de Giocondă, iar uneori râdea cu „gura până la urechi” şi cu lacrimi în ochi.

Încă din perioada liceului cânta cu multă uşurinţă la pian, la acordeon şi la muzicuţă, iar dacă din anumite motive lipsea profesorul de muzică el îl suplinea cu succes la repetiţiile ansamblului coral din liceu. Pe Liviu muzica îl interesa mai profund şi la compoziţiile sale el scria şi textul care, eu zic, că era reuşit.

Ca elev, el, şi nu numai, făcea anumite şotii, iar unele dintre acestea depăşeau mult limitele regulamentului şcolar. De multe ori însă Liviu era „iniţiatorul” şi coordonatorul acestor „mici abateri!” de la statutul de elev de liceu.

Îmi amintesc şi astăzi cu nostalgie şi cu humor în suflet şi judec poate altfel amintirile din liceu deoarece am petrecut peste 5 decenii la catedră. Stau şi mă gândesc, stau şi cuget „Ce copii năstruşnici, dar foarte buni la învăţătură am fost odată”.

Unui profesor i s-a uns cu magiun clanţa de la uşa clasei, alteori s-a umplut clasa cu fum de tămâie de brad. Odată, când aveam o oră liberă, ne-am dus în curtea liceului şi am prins fluturi cărora le-am dat drumul în clasă. Aceste mici şotii s-au întâmplat la acelaşi profesor, care, deşi era bun şi înţelegător, şi-a pierdut răbdarea şi s-a dus să ne reclame la director. Dar până să se întoarcă cu directorul, noi am aerisit clasa, am şters clanţa şi aşteptam profesorul în cea mai mare linişte. Colac peste pupăză a fost însă când un profesor s-a aşezat pe scaunul de la catedră pe o pioneză. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. S-a întrunit Consiliul profesoral care a durat câteva ore bune şi a fost „anchetat” fiecare elev, dar „nimeni nu ştia nimic, nimeni nu ştia cine a fost făptaşul”. Nu vreau să spun că era doar un singur lider al clasei care le-ar fi iniţiat şi organizat pe toate, dar, în mod sigur, Liviuţ nu era străin de aceste fapte… Luându-l în braţe pe „nimeni nu ştie”, „nimeni nu spune”, am scăpat „basma curată”.

După război era o mare lipsă de îmbrăcăminte şi de încălţăminte. Unul din profesorii noştri care era f.f. econom (să nu zic zgârcit) şi-a bătut pe bocanci blachiuri metalice şi cuie cu un cap gros, ca să nu se tocească. Dar aceşti bocanci, pe coridoarele liceului care erau placate cu gresie fină, erau o adevărată „orchestră metalică” auzindu-se mersul profesorului de la ieşirea din sala profesorală până la etajul II în clasă. Pe melodia cântecului „Panseluţe, albăstrele”, Liviu a compus un alt text pe care noi îl cântam ca un adevărat „imn” când intra acest profesor în clasă.

Liviu frecventa şi cursurile Conservatorului de Muzică. În domeniul muzicii el era mult peste noi. Dacă pentru noi a solfegia era ceva greu, pentru el era „floare la ureche”.

La absolvirea liceului, în vara anului 1954, ne-a compus cântecul de adio intitulat „Rămâneţi cu bine”. Acest cântec, ani la rând a fost „imnul” absolvenţilor nu numai în Satu Mare, ci şi în alte oraşe apropiate.

Reproduc aici o parte din textul pe care mi-l amintesc:

„După ani petrecuţi împreună,

Clipa grea a despărţirii acum

Bate-n geam parc-ar vrea să ne spună

Rămas bun, profesori, rămas bun.

Mulţumim pentru dragostea voastră,

Care pe-al vieţii drum ne-a-ndreptat,

Neuitat în inima noastră

Va rămâne chipul vostru ne-ncetat.

După liceu, Liviu a urmat Facultatea de Drept din Cluj la fără frecvenţă. Când ne-am întâlnit odată l-am întrebat de ce n-a făcut Conservatorul? Şi, după o tăcere destul de lungă, cu câteva mărgele de lacrimi în ochi, mi-a spus că tatăl său, fost avocat, când era pe patul de moarte, l-a rugat să urmeze facultatea de drept. L-a ascultat şi a obţinut licenţa în drept la Facultatea din Cluj. Dar eu ştiu că inima şi sufletul lui erau predestinate muzicii. Chiar şi în perioada când făcea Dreptul a găsit timp pentru muzică. Atunci a compus şi a scris versurile pentru „Imnul dascălilor sătmăreni” cu care breasla profesorilor s-a mândrit mai mulţi ani.

Din cauza unor împrejurări nefericite eu, cel care scriu aceste rânduri, am fost exclus din Facultatea de Drept din Cluj, motivul fiind neînscrierea părinţilor mei în „Colectivă”. M-am angajat ca profesor suplinitor în raionul Oaş, unde am avut prilejul plăcut de a-l reîntâlni pe Liviuţ. Era un foarte bun colaborator al lui Vicu Pop, preşedintele Tribunalului din Negreşti, cu care a pregătit şi prezentat mai multe spectacole muzicale cu sala arhiplină, el fiind şi dirijorul orchestrei. Amintesc doar titlul unuia dintre aceste spectacole: „Fu-Fu melody”.

După şase ani de apostolat în învâţământul din Ţara Oaşului, am primit dreptul de a-mi face studiile superioare absolvind Facultatea de Istorie a Universităţii din Cluj. Aici, aşa a vrut soarta, să ne întâlnim ca studenţi, Liviu fiind înscris la Conservatorul de Muzică din Cluj.

N-a dus-o uşor ca student trăind din bursă, dar mai cânta uneori cu acordeonul la anumite ocazii pentru a câştiga un ban. La un revelion organizat în sala de mese a cantinei studenţeşti, în loc să se distreze ca ceilalţi studenţi, a cântat toată noaptea şi, desigur, nu pentru bani mulţi, pentru că ştia că şi noi suntem săraci.

Liviu s-a remarcat şi aici ca fiind printre cei mai buni studenţi, iar după absolvire a fost angajat o perioadă ca dirijor al orchestrei de muzică uşoară de la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj. A muncit mult, a compus, a dirijat, a cântat, a prelucrat folclor din Maramureş şi Oaş.

Ca recunoştinţă şi respect, colegii de liceu, la „întâlnirea de 50 de ani” de la absolvire, în anul 2004, cu sprijinul Consiliului de Cultură al judeţului Satu Mare şi al conducerii Colegiului „Mihai Eminescu”, au pus la intrarea în liceu o placă comemorativă. Iar subsemnatul, fără a avea pretenţii poetice, am avut inspiraţia de a-i dedica o poezie, „Omagiu lui Liviu Borlan”.

În numele colegilor de liceu care mai sunt în viaţă, îl rugăm pe bunul Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace.

Am scris aceste rânduri cu gândul la maramureşenii care îl aniversează la 75 de ani de la naştere.

Prof. Nicu Codreanu