Să tot fi fost într-o zi de vară din anii ’60 când, acasă fiind, cu bunul meu tată alături necontenit, şi la trudă şi pe târnaţul casei la umbra viţei-de-vie, mai după lăsatul umbrelor, dobaşul satului ne-a dat de ştire că artişti din Baia Mare (Angela Buciu, Felician Fărcaşu, soţii Lar etc.) vor veni, cu tot ansamblul, şi la noi în sat, mai spre seara zilei următoare, după Sfânta Vecernie, căci era să fie o zi de duminică.

În ziua şi la ora anunţate, în faţa căminului cultural – puhoi de lume fremătând de nerăbdare.

– Poftiţi, poftiţi mai în faţă, domnule Părinte! – ne făceau loc, respectuoşi, toţi sătenii.

Am ocupat două locuri în primul rând.

După trei lovituri de gong, pe o superbă suită de melodii populare, cortina deschizându-se ne descoperă întreaga orchestră, cu maestrul dirijor în frunte, un om zvelt, cu gesturi când largi, când abia perceptibile, bucuria cântecului transmiţându-ne-o şi cu spatele la noi. Maestrul, puterea magică a cântecului ne-o dăruia cu o singură mână, cu care ridica spre înalturi superbe castele sonore, pline de lumină.

– Invită-l pe domnul dirijor să poftească până la noi; şi spectacolul şi dumnealui au fost extraordinare, iar cu maestrul aş vrea să închinăm un pahar cu vin sfinţit.

Spre bucuria noastră aşa a şi fost; în plus şi o sinceră prietenie ce avea să dăinuie până hăt încoace, şi încă… şi încă. Anii au trecut însă; nu mulţi, vreo trei sau patru.

În prima zi de serviciu la Teatrul băimărean (1969), într-o pauză, printre cântăreţii şi dansatorii Ansamblului „Maramureşul”, cu sinceră bucurie şi emoţie mi-am descoperit o fostă colegă, dansatoare, de la Teatrul de Estradă din Deva. Au urmat chiote de bucurie, îmbrăţişări şi sărutări fierbinţi. „Ce faci, măi, cu nevastă-mea? Mai uşor, măi, că mi-o demolezi!”, m-a apostrofat, din uşa de la intrare, fostul meu oaspete de la casa părintească din urmă cu câţiva ani.

Ne-am regăsit, o prietenie şi mai strânsă ne-a unit, de nimic umbrită prin vreme. Ba, mai mult, după ce s-a convins că într-ale MUZICII mă mai descurc cât de cât, m-a fericit cu o invitaţie la el acasă, pentru a-i admira de la mică distanţă nepreţuita-i comoară discografică.

– Te uiţi doar şi nu-mi ceri nimic! – mi-a zis.

Târziu în noapte m-am întors acasă, parcă beat de fericire şi noroc, având mereu în faţa ochilor pe marele dirijor german Wilhelm Furtwängler (1886-1954), cu mâinile încleştate pe bagheta-i născătoare de miracolul „Odei bucuriei”. Discul aureolat strălucea stelar, printre multe altele, în fonoteca de aur a lui Liviu.

Paul Antoniu, actor