Vechii greci aveau o vorbă înţeleaptă care accepta şi „lauda de sine”. Pe filieră latină, aşa cum ne-a rămas în memorie, ET IN ARCADIA EGO („Şi eu am fost în Arcadia”) – însemna că persoana în cauză se găsea printre cei care au avut fericirea să cunoască acest tărâm mirific al Greciei continentale. Cu privire la orice TOPOS deosebit din această lume diversă, oamenii cu o cultură aleasă (se) pronunţă cu dezinvoltură de peste două mii de ani ET IN ARCADIA EGO!

Pe cale de consecinţă, aplicând modelul, cu privire la oamenii deosebiţi, expresia cea mai potrivită ar fi „şi eu l-am cunoscut pe cutare”. Mai mult decât atât, chiar şi aceşti oameni care au cunoscut marile spirite, fiind contemporani cu mari creatori din diverse domenii, devin deosebiţi. Căci cine mai poate zice astăzi „l-am cunoscut pe Mihai Eminescu”? Unde mai poţi găsi pe cineva care să povestească despre Iorga, Goga, Brâncuşi, Ionesco etc.?

O întrebare cardinală se impune în acest context de gânduri. Ştim noi oare şi “simţim” cu adevărat ocaziile când ne aflăm în preajma “marilor spirite”? Realizăm noi, înainte ca aceştia să-şi fi dobândit celebritatea, că avem alături o valoare autentică, un spirit capabil să străbată istoria, să se impună, să rămână, să reziste sitelor axiologice? Uneori da, alteori nu. Unii, da. Alţii, nu.

Mă număr printre cei care l-au cunoscut BINE pe Liviu Borlan. Am fost colegi de serviciu, de suferinţă, de bucurie, de viaţă, în felul în care aceasta se derula în cadrele anilor ’80 – ’90. Am petrecut suficient timp împreună ca să pot mărturisi veridic şi credibil impresii rezistente la erodarea vremurilor. Ne-am şi tachinat suficient ca să pot judeca şi comportamentul său de tip LUDENS, nu doar SAPIENS sau VOLENS …

Liviu Borlan era un tip de intelectual puternic, bine structurat, cu o solidă pregătire, în care domeniul său de definiţie şi cel de exprimare se suprapuneau cu fidelitate. Pe cât era de scheletic, unde un anume rahitism nu se prea putea ascunde ochiului versat, pe atât de robust în creaţia muzicală, analiză, interpretare. Mereu aplecat, gânditor, reflexiv, pe cărările unde paşii nu se împiedicau de un prieten, jovial, ataşat, pasional, conjunctiv, atunci când ocaziile o impuneau. Tăcerea adâncă însemna examen greu pentru un text muzical chiar şi când acesta avea puţine infirmităţi. Liviu îşi trăda spiritul său creator mai ales prin combustie internă. Era eliptic mai mult decât critic, era înţelegător, dar nu tolerant cu mediocritatea creativă sau interpretativă.

Cerul său era alcătuit mai devreme din melodii corale. Pentru că Liviu Borlan, precum Pitagora, ştia că “cerurile cîntă”, că totul cântă pe lumea asta, că sunt armonii care SUNT, dar că sunt şi multe dizarmonii, zgomote, perturbări …

Toţi simţim nevoia de armonie. Mulţi simţim chiar armonia, când o întâlnim în stare pură, neamestecată cu alte – cele. Un univers încărcat cu armonii … Câţi dintre noi le putem culege? Să le simţi, să le auzi, să le separi şi apoi să le compari. Să le uneşti pe unele cu altele, ca din două armonii suprapuse să iasă un sunet nou, plăcut auzului şi firii. Să le separi … să le compari … să le compui … Să vii cu armonii noi necreate până atunci … Şi să fii convins că până şi Creatorului Armoniei Universale o să-i placă! Asta înseamnă pe scurt să fii compozitor. Asta înseamnă pe scurt să te cheme Liviu Borlan şi să-ţi propui să faci CREAŢIE MUZICALĂ CORALĂ autentică în care să se simtă atât fiorul locului, cât şi puterea geniului culegător – păstrător – dăruitor.

Acum, după câteva zeci de ani de sedimentare a memoriei, Liviu Borlan rezistă pe retina mea interioară drept şi lucid, împărtăşindu-şi arta sa magică cu generoasă recunoştinţă faţă de cel care l-a dăruit performer şi nouă un Semn de Geniu.

Dacă Şcoala de Arte din Baia Mare îi poartă numele se cheamă că e o răsplată binevenită. Dacă Festivalul coral internaţional de la Baia Mare se botează cu numele lui Liviu Borlan se cheamă că e o răsplată binecuvântată! Liviu Borlan ne-a răsplătit contemporaneitatea şi posteritatea în chip genial. Să-i răsplătim memoria desăvârşind lucrarea săvârşită de geniul său.

Prof. dr. Teodor Ardelean
Director Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare