Atât eu cât și colegii și prietenii mei din liceu ne putem considera fericiți și, deopotrivă, privilegiați pentru faptul că am avut șansa de a trăi în același timp cu mari personalități care au făcut cinste orașului Baia Mare.

Fac referire în special la perioada anilor 1970-1974 când m-am numărat printre elevii Liceului de Artă al orașului meu natal, având profesori minunați pe care-i port și azi în mintea și sufletul meu: Ecaterina Vida și Nicolae Ionescu – directori, Maria Szokoly – pian, Gheorghe Velea – orchestră, Aurel Ungureanu – teorie și solfegii, Liviu Borlan – diriginte…

De altfel, dacă stau să mă gândesc, cel din urmă a fost(sau mai bine zis ne-a fost) mai mult decât un diriginte pentru cei care am absolvit clasa a XIIa A în anul 1974.

Cu siguranță a avut un deosebit tact pedegogic. Mulți profesori posedă această calitate, așa că nu „ne-ar fi dat gata” numai cu atât. Ceea ce avea el în plus față de alți profesori era un anume șarm dublat de un înalt profesionalism.

Odată cu trecerea anilor realizez că se purta cu noi ca și cum ar fi fost un coleg mai mare; niciodată nu ne-a dat să înțelegem că ar fi un simplu profesor; era foarte apropiat de noi. Îl iubeam – impunea un respect deosebit – respect pe care noi toți i l-am dat…

Ce ore de armonie ori de contrapunct făceam la clasă! Cu cât drag îmi amintesc cum, deseori, temele mele de armonie se „transformau”, grație îndrumătorului meu, în veritabile compoziții. De altfel, întâiul meu profesor de compoziție muzicală a fost însuși dirigintele meu, Liviu Borlan.

Orele de contrapunct și armonie erau adevărate cursuri de măiestrie; pianistul și-n același timp improvizatorul, ne fascina; Liviu Borlan era maestrul nostru, era omul care ne înnobila sufletele. Avea o naturalețe deosebită atât în arta retoricii – nu pot uita orele noastre de estetică – cât și în arta cântului la pian.

Sonatele de Mozart, Haydn, Beethoven deveneau prin pianistica sa, adevărate bijuterii; datorită talentului său nemărginit intrai la un moment dat într-un univers pe care el – Liviu Borlan – il deschidea și apoi, într-un alt moment, rămâneai singur…dar o singurătate încărcată de energii care te determinau să mergi mai departe, să descoperi, sau mai bine zis să te descoperi pe tine…

Este fascinant chiar și acum, la aducere aminte, ce reușea să facă cu noi acest om.

Avea o putere de înțelegere ieșită din comun; cred că pe fiecare dintre noi ne „citea” din prima, ne simea bucuriile sau necazurile, ne simea chiar și iubirile noastre adolescentine, care acum, când privesc în urmă, realizez cât de pure și frumoase au fost.

Nu pot uita acele ore unice de sâmbătă seara de la ora 5 când dirigintele nostru, Liviu Borlan, făcea acele audiții-comentarii la multe din capodoperele muzicii universale. Se știa ora de începere a acestor”ședințe” de muzică, dar niciodată când se terminau… Și apoi, la aceste „oaze” de muzică participau uneori și colegii noștri de la arte plastice… Ce îmbinare de păreri… totul era deschis, nimic îngrădit…

Cert este că în tot ceea ce făcea, simțeai la Liviu Borlan măiestria cu care mânuia cuvintele, sunetele pe clapele pianului ori notele așternute pe portativ.

Austeritatea în compoziție a însușit-o de la Maestrul său Sigismund Toduță, rigoarea – de la școala clujeană, însă lejeritatea și nobletea cu care a scris muzica sa a venit cu sigurană de pe pământul din care s-a născut și căruia i-a dăruit minunata Mioriță maramureșeană.

Gheorghe Costin
Timișoara,
31.03.2009